cuiab

*parodie-pamflet-un necesar drept la replică între marii poeţi printre veacuri, specie literară nerecomandată celor lipsiţi de simţul umorului…

***Motto:

”Noi, aceia care suntem, poeţi supertalentaţi,
Mai târziu sau mai devreme, toţi vom fi parodiaţi...”

Mare mi-a mai fost mirarea, nu demult, mai astă vară,
Când, după o zi de muncă, realmente obosit,
Întorcându-m, acasă, o surpriză am găsit:
În cutia de la poştă, un colet legat cu sfoară…

De la unul, M. si E.(-scu ?!), special, chiar pentru mine.
M-am făcut, la faţă, roşu, precum racul bine fiert,
Şi adresa, dar si data, confirmându-mi asta cert,
Că eu sunt destinatarul, la un secol si mai bine...

Înlauntru, plin de grabă, aruncându-mi o privire,
Am găsit, împăturite, având colţuri cu „urechi“, 
Foi de timp îngălbenite, nişte manuscrise vechi,
Cinci scrisori frumos rimate, cu un titlu scurt,

 Satire…

Cu un scris superb de mână, (aici n-am nimic de spus !),
Însă limba era veche, cam”cu hopuri” la citit,
Şi, alambicat mesajul, era tare încâlcit,
Conţinutul, o “salată”, necesar a fi tradus …

Prima, o filozofie, lăudând puterea sorţii,
În şiraguri de cuvinte, unele, chiar fră rost,
O polologhie lungă, goală ca o zi de post,
Cică-n lume stapâneşte, (hai, ca-i bună!) geniul morţii...

Contemplaţii despre lună, şiruri de babilonii, 
Despre viaţa ce o ducem, despre timpul cel trecut,
Despre câte şi mai câte, (recunosc că m-ai pierdut!),
Şi păreri, pe care, alţii, le-ar numi “cosmogonii”...

O a doua despre unul, singur, tare izolat,
Căruia îi, rămăsese, pana prinsă în cerneală,
Vezi, de aia, pásămite, şi hartia era goala,
Şi nu-i place linguşeala sau să fie lăudat...

O a treia, din istorii, despre intrigi ce se ţes,
Cu batrânul nostru Mircea, ce nu-i” inghiţea” pe turci,
Şi-i bătea, fără cruţare, precum grindina pe curci,
(Din păcate însă, asta, nu s-a întâmplat mai des...)

Dacă înţeleg eu bine, deschizând altă scrisoare,
Iarăşi vine izolatul ce priveste o femeie,
Ca o poarta, ce îl duce,(ce nastruşnică idee! )
Către stranii universuri, ca o rampă de lansare...

Şi, în fine, cea din urmă, zice ca, să ne păzim,
De-o persoană imorală, având numele Dalila,
Ce nu ştie ce înseamnă nici durerea şi nici mila,
Sfaturi multe, pertinente, cum de ea sa ne ferim...

Iar pe verso, o ”poemă” (şi ce titlu!): “Epigonii”,
Oameni vechi, de altădată, întâmplări demult uitate,
Unele închipuite, altele adevărate,
Lunga lista de persoane şi trecute bazaconii…

La subsol, o nota scurtă, cică pentru cârcotaşi,
“E usor a scrie versuri...”mai departe, era şters,
Deci, n-am înţeles o iotă, nevăzând întregul vers,
Nici cam ce-o fi vrut să zică, peste următorii paşi…

Şi mă uit din nou la nume, să citesc expeditorul,
(Nu îmi plac necunoscuţii, sa fiu sincer, mă şi tem),
Văd cu litere de-o şchioapă, cum spuneam, un E. si-un M.,
[Eşti Mihai (?), o să-ţi zic Mişu(!), fie-mi pardonat umorul…]

Iartă-mă, că-ţi spun aceasta, ai trăit până să mori,
(Ce postaş puteai ajunge, şef de poştă, diriginte,
Sau chiar ditamai profesor, dacă ai fi fost cuminte),
Şi-ai pierdut atâta vreme, compunând nişte scrisori…

Am legat la loc coletul, cum era mai înainte,
Tot cu sfoară şi cu noduri, cât de tare am putut,
S arate impecabil, grijă mare am avut,
Iar pe el, am scris cu pixul, următoarele cuvinte :

Către Poşta Românească, semnalez respectuos,
Nu cunosc expeditorul, lucru tare neplăcut,
Nu-mi explic coincidenţa numelui ce “s-a făcut”,
Rezolvaţi, încurcătura, v-aş ruga tare frumos...

Pare valoros coletul, cine ştie ce conţine,
(Cam un secol, să tot fie, s-a pierdut altă scrisoare,
Iar de-atunci, se pun afişe, amintind de întâmplare.)
Nu doresc ca să-mi rămâna, ceea ce nu-mi aparţine…

Dacă nu mai e în viaţă, vreun urmaş recunoscut,
Preastimate nenea Iancu, responsabil de oficiu,
La muzeu, bibliotecă, faceţi-mi acest serviciu,
Returnaţi vă rog, pachetul, ce, la poştă s-a pierdut… 
(D.M.G., decembrie 2010)

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Grigore Alexandrescu

-Trageţi toţi câte o carte: domnule, eşti cu mine.
Şezi, mă rog, împotrivă, şi vezi de joacă bine!
-Dar ti-am spus, coconiţă, că eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, 
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
-Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate
Astăzi chiar şi copii ştiu jocurile toate, 
Veacul înaintează! Caro; vezi că ţi-e rândul;
Dar ce făcuşi acolo, unde îţi este gândul?
Când eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare?
Astfel de neştiinţa e lucru de mirare!

Aşa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată, 
O damă ce la jocuri e foarte învăţată, 
Apoi şoptind pe taină cu câteva vecine:
-Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine?
Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, 
Ah! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!

Vino acum de faţă şi stai la judecată, 
Tu care le faci astea, duh, fiinţă ciudată, 
Ce vrei să joci o rola în lumea trecătoare:
De ce treabă-mi eşti bună, putere gânditoare, 
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine, 
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?

Nu mai eşti tu acela care-n copilarie
Ştiai pe dinafara vestit- Alexandrie, 
Şi viaţa ciudată a unui crai cuminte, 
Care lasă pe dracu fără încălţăminte?
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate, 
De rost puteai a spune tragedii însemnate, 
Meropa, Atalia şi altele mai multe, 
Declamându-le toate cui vrea să te asculte?

Negreşit îmi vei zice, ţin minte ce îmi place, 
Dar carţile cu mine e greu sa se împace.
Mai lesne pot a spune hoţiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate, 
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câti sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele, 
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată, 
A cui este mai mică şi cine o să bată.
Când sunt în adunare, n-am altă mulţumire
Decât să se deschidă sujeţuri de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere
Tuşesc, zâmbesc, mă leagăn şi-mi dau a mea părere.
-Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare, 
De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Trebuie să ştii jocul şi dansul ce-ţi lipseste, 
Şi nişte mici petreceri, ce se zic româneşte
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie, 
Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Trebuie să faci pasuri şi complimente bune, 
La vorbe serioase când alţii se vor pune, 
Să n-asculţi, să spui glume, să scoţi la jucării, 
Şi pân-a râde alţii, să râzi tu mai întâi.

Vezi domnişoru-acela care toate le ştie, 
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie, 
În chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredinţează. Lorneta atârnată
Este şi mai străină, de-o formă minunată;
Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveşte
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte;
I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfârsit o lasă, 
Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!

Fieşcine cunoaste ce cap tânărul are;
Dar pentru că dă bine din mâini şi din picioare, 
Şi trânteste la vorbe fără să se gândească, 
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Iata de ce talente avem noi trebuinţa.

Dar tu care uiţi lesne, duh fără de ştiinţă, 
Socoteşti că poţi oare, prin altfel de mijloace, 
Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
Pretenţia aceasta mi s-ar parea ciudată.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură), 
Râd văzându-te singur, şi într-un colţ deoparte, 
Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte, 
Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Dacă vreo coconiţă, frumoasă, dulce, bună, 
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pofteşte, 
Ne ia la joc, greşeala-i îndată şi-o plăteşte;
Rar să se afle damă de mijloc aşa tare, 
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mişcare.
Ăsta îţi e talentul şi darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate, 
E numai o părere: îţi cer şi iertăciune, 
Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace
Câte o vorbă-două, care la unii place;
În câte rânduri însă distracţiile tale
Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale, 
Sa superi din greşeală persoane însemnate, 
Ba încă, câteodată, şi dame delicate, 
Râzând de-acele două, statornică pereche
Care îşi petrece seara şoptindu-şi la ureche, 
De celelalte patru contese ideale, 
Umflate de pretentii şi vrednice de jale, 
Pe care dacă prinţul le ia la bal de mână, 

Nu mai vorbesc cu nimeni câte o saptamână.

Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o preţioasă;
Zici de una ajunsă în vârsta cuvioasă
Că atestatul vremii nu va să-l priimească;
Şi de-alta ce iubeşte de cinste să vorbească, 
Ce laudă virtutea şi-n veci ţi-o pomeneşte, 
Zici că e virtuoasă cât ştim noi evreieşte.

Greşelile acestea îţi fac un urât nume.
Tu ştii ce se întâmplă când se aude-n lume
Că cinevaşi s-apucă defecturi să arate?
Mulţi scot sub al lui nume minciuni nenumărate.
S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, 
Declamând sentimente ce sigur nu le are, 
Care la tot ar pune suflarea omenească, 
Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Laurescu;
Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.
Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire, 
De te-i afla de faţă, e o-nvinovaţire.
În zadar te porţi bine şi lauzi câteodată, 
Chiar lauda în gura-ţi de satiră  e- luată.

Aşa, în loc să critici greşelile străine, 
În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine!
Învaţă danţul, vistul şi multe de-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.

Păstorel Teodoreanu. Acesta, putin grizat, într-o seară, ieşind de la Athenee Palace, a scos o bancnotă de cinci lei vrând să i-o dea portarului, credea el, galonat si plin de fireturi, întâlnit la ieşire,cu rugămintea:

- Adu-mi, te rog, un taxi. Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet.

- Bine, atunci  adu-mi un vapor!...

 Maria Tănase  cânta la redeschisul restaurant Continental de pe Calea Victoriei acompaniată de Fărămiţă Lambru. În pauză, cântăreata mergea în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări, una după alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gatise, după primirea răspunsului, o îndemnă:

- Da’ să pui, fa, în tocană şi-o foaie de dafin şi pune şi niţel piper. Plictisită, Maria Tănase îi recomandă între două fumuri de ţigară:

- Spune-i, mă, să pună şi niste ” rahat” ! Prompt, acordeonistul se execută:

-Doamna Maria zice să pui şi niste ” rahat” , pentru că vine şi dumneaei la masă... 

Din ciclul “STRADA NEGOIU”

Pe aceeaşi stradă cu mine mai locuiau două familii despre care vreau să vă vorbesc în acest episod. Nea Emil cu tanti Irina si cealaltă familie: Uţă cu Florica lui.

Nea Emil era venit de la ţară iar tanti Irina era basarabeancă venită în “regat” după ce ai noştrii trecuseră Prutul împreună cu nemţii şi ramasă şi de după razboi.Din câte se spunea a avut mult de tras să scape de deportare până în 1956, când s-au retras “fraţii”, ruşii.Aveau o fată şi un băiat. Între ei ar mai fi avut, zice-se, o fată care n-a trăit până să împlinescă anul. El era instalator de apă şi canal la IGO, şef de echipă şi avea în sectorul său cel mai select cartier al oraşului, Ceair; ciubucurile curgeau gârlă, căci cartierul nu numai că era nou şi select dar şi oraşul îşi începuse expansiunea, şi mai în fiecare seară îşi aducea echipa acasă punea plăci la pick-up, beau şi jucau până noaptea târziu, de răsuna strada. Că nea Emil rămăsese tot ţăran, nu s-a adaptat oraşului, veţi vedea mai la vale. Tanti Irina era textilistă.

Cealaltă familie: Uţă, era poreclit ofticosul, deoarece era pensionat pe caz de boală, TBC pulmonar, dar n-avea nici pe benga. Se vorbea pe stradă că a băut cerneală, nu ca să pară învăţat ci ca să apară plămânii pătaţi la radiografie. Şi a mâncat pensie, încă de la tinereţe, toată viaţa şi periodic a petrecut prin staţiuni şi sanatorii gratis. Trai nineacă! Florica lui, tot textilistă şi n-aveau copii. Tot pe stradă se vorbea că din cauza plămânilor lui nu avea voie să facă şi Floricica o ţinea tot într-un avort  de câte două-trei ori pe an spre invidia vecinelor care trebuiau să toarne patru copii pâna la a avea dreptul legal la avort.

Dar Florica mai aducea şi fete textiliste în gazdă, căci cămine de nefamilişti abia din 1970 s-au construit, chiar în spatele străzii noastre şi a G-ral Magheru spre calea ferată. Ce fericire pe Uţă! Florica, cum îl prindea cu una, cum o azvârlea în stradă şi aducea alta…Dacă şi eu, copil, îl invidiam!...Iar cei mai mari decât mine ţineau calea fetelor de la el din gazdă, când veneau de la schimb. Dacă Uţă apuca s-o vadă pe una de mai multe ori cu vreunul, că pândea pe după poartă, îi făcea el vânt , nu mai apuca Florica! Ce se mai bârfea pe stradă,ehe…

Ce legătură era între aceste două familii? Aparent nici una, cel mult bună ziua  fără politicosul banal “Ce mai faci, vecine?”. De la un timp Uţă sta la poartă şi dacă nea Emil nu venea ca de obicei cu echipa (că se mai întâmpla), îl oprea şi-l invita la o ţuică. Cum ţăranului nici nu-i plăcea nici nu refuza. Căci cine ar refuza o ţuică “de Piteşti”? Şi cine ştia ce discuţii purtau ei la măsuţa de sub dudul negru din curte?

Doar că la un moment dat a dispărut nea Emil! Era în 1963, pe vară! Şi în toamna următoare, după ce a stat vinul din fiert cine năşea şi făcea nuntă în curtea lui? Uţă! Pe cine? Pe nea Emil! Cu cine se însura nea Emil? Cu o verişoară de-a lui Uţă de la ţară, nu departe de oraş, din Scheau! Toată strada se mira: “Ce-a păţit Emil? S-a prostit? “

Da, s-a prostit! Verişoara lui Uţă era în primul rând “fată bătrână”, ajunsese la 40 de ani, cu 7 ani mai mare decât nea Emil,  pe deasupra şi cam surdă, dar mai ales urâtă. Nimeni nu s-a înghesuit să o peţească!

-Mileo, are casă cu acareturi, vacă, porci,păsări, chiar în poala Trivăii şi…o livadă cu 150 de pruni pe rod!!!

Asta l-a dat gata pe Milea! Şi a redevenit ţăran…şi posesor de livadă cu pruni!

Dar mai târziu s-a aflat şi cu ce motiv a intentat nea Emil divorţul. El cu tanti Irina cununaseră o familie tânără, acel tânăr fiind în echipa lui. L-a trimis înainte acasă la el şi tanti Irina l-a primit fără nici o bănuială, doar era finul şi oricum trebuia să sosească şi nea Emil, care desigur că nu s-a lăsat prea mult aşteptat. Puţin mai târziu a venit şi el, dar nu singur ci împreună cu alţi doi colegi care i-au fost martori la divorţ cum că i-au surprins…împreună.

Aşa a fost destrămată o familie.         

Odă Prostiei        Costel Zăgan

Proştilor s-aveţi noroc
o vecie jumătate
să bateţi pasul pe loc
şi să-naintaţi în spate

O vecie jumătate
o să-i fraieriţi pe toţi
cu mintea voastră în rate
asta de vardişti şi hoţi

O să-i fraieriţi pe toţi
cu înaintări pe loc
dacă vrei şi tu hai poţi
prost să fii de ai noroc

O vecie jumătate
ai s-admiri cerul din spate

"Cine seamănă vânt culege furtună"      Dumitru Delcă

"Cine seamănă vânt
Culege furtună".
Prostul cât e pe pământ
Cu proşti se adună.
Unul care este pierde vară
Bate-ntotdeauna câmpi.
Umblă haimana prin ţară
Ca să îşi găsească tâmpi.
Altul ce se crede struţ
Îşi bagă capul în baltă.
Sare şi din lac în puţ
Să vadă lumea cealaltă.
Cum vedem, a nimerit
Precum nuca în perete.
Aşa de bine a gândit 
Că acum nu-i mai e sete.

Se poate glumi?       Ion Luca Caragiale

Da şi nu.
Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate - cu oameni bolnavi.
Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate - cu oameni de spirit.
Nu se poate - cu oameni proşti.
Se poate - cu literaţi şi artişti.
Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice.

Una din două   Efim Tarlapan

Citesc un op de geniu, transpus în româneşte,
Traducţie slăbuţă, dar (culmea!) premiată...
(Presimt că uluirea-mi naivă vă uimeşte,
De parcă văd prostie cu premiu prima dată...)

Lectura fiind gata (cu mare greutate!)
Conchid şi eu prosteşte, cu gândul tot la premiu:
Decât un mare geniu, tradus de-o nulitate,
Mai bine-o nulitate, tradusă de un geniu!...

Prostia     Dinu Căpruciu

Prilej la unii de mândrie,
Deşi de alţii e blamată
Fudulă tare se arată
La noi, "mândreţea de prostie"
E-o mare-a ţării avuţie,
Ea pe nedrept e contestată
De orice fiu, de orice tată,
Când le arată simpatie
Şi fi-va iraţional,
Aşa cum e la chel tichia
Ne-am plânge soarta în final
Firesc ne-ar paşte apatia
Iar doliu-ar fi naţional
De ar muri subit, prostia.