O cronică maghiară redactată în limba latină în a doua jumătate a secolului al XII-lea, așa numita "Cronică a lui Anonymus" (Faptele Ungurilor -Gesta Hungarorum), relatează câteva episoade ale primului contact al ungurilor cu spațiul transilvănean. Acesta este izvorul cel mai important care atestă structurile politice care au existat în regiune în momentul venirii ungurilor.

După relatarea victoriei de lângă Meseș asupra trupelor lui Menumorut, este descrisă Transilvania, ţara de peste păduri. Aici stăpânea un anume Gelu, român. La cererea lui Tuhutum, a fost trimis un spion în ţara lui Gelu. Acest spion a relatat la întoarcere despre bogăţia ţării lui Gelu, care era locuită de români şi slavi (Blasii et Sclaui), care nu aveau alte arme decât arcul cu săgeţi. În continuare este povestită bătălia dintre trupele maghiare şi cele ale lui Gelu, ducele românilor. După victorie Tuhutum s-a stabilit în ţara lui Gelu... 

Moartea lui Gelu

GEORGE COŞBUC

Răzleţ din oştirea bătută,

Fugind pe câmpia tăcută,

Căzu de pe cal, de durere,

Pe marginea apei. Si piere.

Din rană şi-ar smulge săgeata

Şi n-are putere.

Pierdut-a şi oaste şi ţară.

E noapte-n văzduhuri; şi rară

E zbaterea apei, când valul

Atinge cu aripa-i malul

Iar Gelu, prin noapte stând singur,

Vorbeşte cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!

Mă lupt cu durerea din urmă,

Căci ranele-mi sapă mormântul,

Degeaba împrăştii tu vântul

Din coamă, piciorul tau scurmă

Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne

Şi parcă zici: Vino, stăpâne!

Vezi, picură ranele tale

Şi neguri se-nalţă din vale,

E noapte, şi ziua de mâine

Ne-ajunge pe cale!

Trei suliţi făcutu-şi-au strungă

Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă

Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;

Tu-ţi rupi cu picioarele frâul

Las, murgule, las să ne-ajungă

Pe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprinde

Mantaua, deasupră-mi o-ntinde

Şi-apoi cu picioarele-mi sapă

Mormântul pe margini de apă.

Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

Şi-aruncă-mă-n groapă.

Jelească-mă apele Cernii!

Să-mi bubuie crivăţul iernii

Ca-n taberi al cailor tropot;

Iar veşnicul apelor sopot

Să-mi pară ca-n ceasul vecernii

O rugă de clopot.

Şi, poate, sosi-va o vreme

Când munţii vor fierbe, vor geme

Cu hohote mamele-n praguri,

Vor trece bărbaţii-n şiraguri

Când bucium suna-va să cheme

Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frăţioare,

Să-mi vezi luptătorii-n picioare,

Atunci când sosit va fi ceasul,

Abate-ţi pe-aice tu pasul:

Nechează-mi, şi-atunci eu din groapă

Cunoaşte-ţi-voi glasul!

Şi-armat voi ieşi eu afară,

Şi veseli vom trece noi iar

Prin suliţi şi foc inainte,

Să ţie protrivnicii minte

Că-s vii, când e vorba de ţară,

Şi morţii-n morminte!

El zice, şi mâna si-o strânge

Pe pieptul cel umed de sânge

Iar calul stă singur de pază

Lui Gelu, şi trist el aşează

La pieptul stăpânului capul

Şi astfel veghează.

Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteste

Pădurea, când ploaia soseşte,

Aşa din adâncuri de zare

Un vuiet prin noapte răsare.

Iar vuietul vine, şi creşte,

Mai iute, mai tare.

Şi iată-i, din umbrele văii

Cu scuturi ies repezi flăcăii,

Ca morţii ce-şi lasă mormântul;

Ies roibii cu umblet ca vântul,

Răsar de tutindeni, de pare

Că-i varsă pământul.

Arcaşii lui Arpad! În goană

Ei fug dup-oştirea duşmană.

Şi, uzi de-alergare, se-ncură

Fugarii prin negura sură,

Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii

Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie paşii,

Şi-n goana lor cantă arcaşii,

Şi-aşa de sălbatic li-e cântul

Din piele de urs au vestmântul,

Şi-n bărbile lor incâlcite

Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu-auzindu-i prin zare,

De spaimă şi groază tresare

El moare! Si cântă păgânii!

N-au Domn şi n-au ţară românii,

Şi-aduşii de vânturi în ţară

Sunt astăzi stăpânii!

Şi-n mâinile cui e scăparea?

Nu-i piept să le-nchidă cărarea?

Nu-i braţ de voinic, să-i abată?

Si nu e pe lume-o săgeată

Ca-n inima gloatei lui Arpad

Adanc să străbată?

Şi Gelu le judecă toate:

Se-nalţă proptindu-se-n coate

Si-a calului glezn-o cuprinde,

Cu grabă el arcul şi-l prinde,

Şi-nvârte săgeata şi-o scoate

Din rană, şi-o-ntinde:

Şi vâjaie slaba sageată

Cu gemetul mortii deodată

Arcaşii trec repezi in cale,

Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:

Ce cânt de-ngropare lui Gelu

Şi-oştirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde

Şi-n inima noptii s-ascunde

Departe, şi-n valuri de valuri

Ecoul izbindu-se-n dealuri

De zece ori jalnic răspunde

Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăşi de zece,

Şi scade, şi piere, şi trece,

De dată din urmă răsună

Tacerea-mprăştiată s-adună

Şi-n neguri alunecă rece

O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,

Cu coama de vânturi bătută,

Sta-n noaptea cu neguri de pază

Lui Gelu; şi trist el aşează

Pe pieptul stăpanului capul

Si astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge

Şi cade pe spate şi plânge:

Cu fierul potcoavei tu-mi sapă

Mormântul pe margini de apă,

Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

Şi-aruncă-mă-n groapă!

Doamne,ce versuri!