gand de primavara

 
prihlásili ste sa: 29.04.2015
Bodov107viac
Next level: 
Points needed: 93

Iubirea începe cu tine!

Imaginează-ți că te trezești de dimineață, te duci în fața oglinzii și spui: sunt o persoană nasoală, nimeni nu mă place, nu sunt bun/ă de nimic, nu pot să fac nimic, n-am nicio șansă!

Ce se întâmplă? Pe de-o parte, îți vine să spargi oglinda, pe de alta… ieși din casă fără niciun obiectiv. Asta dacă mai ai chef să ieși.

Acum, imaginează-ți același exercițiu, însă schimbă limbajul pe care îl folosești. Stai în fața oglinzii și spui: sunt o persoană extraordinară, oamenii mă plac, ador ceea ce fac, fac totul cu încredere și optimism, lumea este plină de oportunități.
Ce se întâmplă? Nu numai că zâmbești în oglindă, însă când ieși din casă, chiar te porți ca o persoană dornică să profite de toate oportunitățile care i se oferă.

Ce diferă între primul exercițiu și al doilea? Stima de sine! Nivelul ei. În funcție de acest nivel, obișnuim să folosim un anumit tip de limbaj.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce crezi tu despre tine! Fix asta faci atunci când te afli în fața oglinzii – te analizezi!

După cum ați văzut mai sus, atunci când stima de sine este jos, când nu ai încredere în tine, tot ceea ce se întâmplă în jur este negru sau gri. Nu funcționează! Pentru tine! Și totuși, ieși din casă, deh, trebuie… și vezi că pentru alții funcționează altfel lucrurile. Ce faci? Te frustrezi! Nu înțelegi! Începi să fii invidios/oasă, să îi acoperi cu tot felul de presupuneri care îi devalorizează. Au ei vreo vină? Nu!

Oamenii ăia pur și simplu văd altfel lucrurile. Când se uită în oglindă, mai degrabă folosesc al doilea exemplu. Și se bucură de viață. Este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de auto-educație, de mult trâmbițata dezvoltare personală.

Poți să schimbi starea asta negativă în care te afli? Poți! Cum? Simplu – te uiți în oglindă și te întrebi: la ce sunt eu bun/ă? Și identifici măcar o zonă în care poți performa bine. Apoi te întrebi: sunt o persoană de calitate? În funcție de răspuns, încerci să argumentezi: de ce? Și uite așa începi să-ți descoperi calitățile. Pas cu pas!

Atenție! E foarte important ca atunci când faci exercițiile astea să fii curios/oasă!

Gândește-te așa: fiecare cuvânt sau gând nașpa te deposedează de energie!
Fiecare cuvânt sau gând pozitiv te încarcă cu energie și dorință!

Astea nu sunt vrăjeli, ci lucruri studiate. Iar dacă te gândești la cum te simți tu când experimentezi aceste stări, îți vei da seama că ai experimentat asta pe pielea ta de mai multe ori.

Dacă vrei să o ai o viață frumoasă, o viață împlinită, trebuie ca în primul rând să fii cel mai bun prieten al tău! Trebuie să fii în armonie cu tine! Altfel chiar nu se poate!

Este imposibil ca la interior să fii vraiște, iar la exterior totul să meargă brici. Imposibil!

Din păcate, marea noastră problemă este că așteptăm ca alți oameni să ne facă să ne simțim bine. Părinții, profesorii, prietenii, partenerii de viață… mai puțin noi.

Aici este marea greșeală. Căutăm împlinirea în afară, când ea ar trebui să vină dinăuntru. În mod normal, tu trebuie să fii capabil/ă să te simți bine. Dacă reușești asta… nu ai nevoie să mai apelezi la alții, iar ei se vor bucura pentru că scapă de presiunea pe care ai fi pus-o pe umerii lor. Astfel, ei se transformă în parteneri, colegi, prieteni și nu în prestatori de servicii.

Drept urmare, ia încearcă tu ca în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să spui: îmi place de mine pentru că. Fă asta chiar dacă ți se pare complicat. Nu există să nu fie măcar o zonă de care să nu-ți placă. Ia-o, încearcă să o dezvolți, ieși în lume cu energia pe care ți-o oferă aprecierea și vezi ce se întâmplă.

În mod normal, modul în care te raportezi la tine îi influențează și pe ceilalți. Crede-mă, am experimentat lucrurile astea. În perioada în care eram încruntat și aveam o părere proastă despre mine, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Acum, când sunt deschis și zâmbesc mult, toată lumea vrea să vorbim.

Ține minte: modul în care tu reușești să te placi influențează tot ce se întâmplă în jurul tău, nu invers!

Fericirea și împlinirea nu vin de la sine, ci printr-un set-up mental atent construit. Și în timp… Așa că nu te grăbi și începi schimbarea!

Iubirea chiar începe cu tine!


Tu esti cheia fericirii mele

Oamenii gresesc grav atunci cand isi proiecteaza fericirea asupra altor persoane.

Nimeni nu este obligat pe lumea asta sa te faca pe tine fericit/a.

Am mai scris asta in nenumarate randuri – fericirea este o chestiune care ITI apartine!
Fiecare om este responsabil de propria fericire!

Nu exista “tu esti cheia fericirii mele” in afara momentului cand te afli in baie si te uiti in oglinda.

Altfel, nu putem sa mai vorbim despre fericire, ci despre proiectie, adica despre presiune pusa pe umerii celuilalt si, intr-un sfarsit, despre chin!

Da, va rog sa ma credeti, este un chin sa incerci sa faci fericita o persoana care este incapabila sa-si asigure singura fericirea.

Un om care nu poate fi fericit de unul singur – indiferent ca este barbat sau femeie – este un desert. Oricat ai incerca sa plantezi ceva… totul se usuca rapid, totul se arde.

Fericirea vine dinspre interior spre exterior si nu invers, ceea ce inseamna ca este o prostie sa astepti ca fericirea sa vina de la altcineva.

Asta suna a impotenta!

Si lumea e plina de impotenti! Si nu, acum nu ma refer la organul masculin… ci la oameni care nu pot… care nu vor si care nu inteleg.

Sa cauti fericirea la o alta persoana mi se pare un abuz cumplit! Nimeni nu trebuie sa care pe umeri o asemenea povara.

“Si atunci ce nevoie am de o alta persoana langa mine?” – vor intreba unii.

Ai, pentru ca cel/cea de langa tine te ajuta sa cresti, te insoteste pe frumosul drum al fericirii si este acolo in momentele de nefericire – iar asta se numeste IUBIRE!

Nu exista fericire continua! Aia ar fi cumva o boala!

Exista momente de fericire, momente de nefericire si momente neutre – momente in care nu te gandesti daca esti fericit sau nu, ci doar traiesti.

Alternanta asta da culoare vietii. Viata intr-o fericire continua ne-ar condamna la plictis cu zambetul pe buze. Am fi niste zambitori cu cearcane si riduri adanci de expresie.

Viata este o succesiune de momente placute si mai putin placute, o succesiune de zboruri si caderi, de lacrimi si zambete… toate intr-un mix extrem de interesant si deloc lipsit de senzatii tari – la propriu.

Cum sa te scoata altcineva din toate starile astea? Ar insemna ca altcineva sa traiasca in locul tau, ceea ce – cel putin pe moment – este imposibil!


In spatele zidurilor nu intra nici soarele si nici iubirea!

“Ridicam ziduri ca sa vedem cui ii pasa destul de mult incat sa le darame” – mi-a scris cineva intr-un comment acum cateva zile.
Sincer, acest comentariu m-a mahnit! Profund chiar!
De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca foarte multi oameni au senzatia ca despre asta este vorba in iubire – despre cum sa ridici ziduri cat mai groase in jurul tau, astfel incat sa-l supui pe celalalt la eforturi supra-omenesti pentru a le sparge!

Chestiunea asta nu are nicio legatura cu ideea de a-ti pasa de cineva sau de a-i pasa cuiva de tine, ci cu frica in cea mai pura forma!

In sufletul cuiva nu se intra cu buldozerul! In sufletul cuiva se paseste ca intr-o gradina cu gazonul perfect taiat – descult, cu picioarele curate si cu zambetul pe buze!

Cum ar fi sa incerci sa mergi prin iarba in clapari si sa spui – “mama ce misto se simte iarba asta la talpi”?

Ar spune toata lumea ca esti nebun! Ai putea sa-i contrazici? Doar esti incaltat cu clapari – este imposibil sa simti iarba!

De ce sa ridici ziduri in jurul tau? Si de ce sa-l obligi pe celalalt la cazne inutile?

Nu mai bine ii deschizi frumos usa si il poftesti inauntru?

Cum poti sa-i ceri unui om sa-ti sparga zidurile? De ce sa faca asta? Nu e treaba lui ca tu vrei sa te ascunzi.

Nu e treaba lui ca tie ti-e frica de esec!

Daca cineva te-ar pune sa tai un copac de ala gros si ti-ar spune – daca tai copacul asta mai vedem daca mergem mai departe – tu ce ai face?

Te-ai apuca sa tai copacul? Ce vina are copacul?

Asa si cu zidurile! Ce vina are celalalt ca tu le-ai ridicat?

E treaba ta sa le spargi, nu e treaba lui/ei! Tu le-ai ridicat, tu sa le dai jos!

Menirea noastra este sa fim fericiti, nu sa le facem altora toate mofturile inutile, nu sa le daramam altora zidurile.

Atunci cand se intampla asta, pot exista cateva variante, ce-i drept, nu tocmai placute:

1. Sa darami zidurile si sa nu-ti placa ce ai gasit in spatele lor.

2. Sa te trezesti secat de energie de la atata munca si sa nu mai ai chef de nimic.

3. Persoana cealalta sa spuna – “merci ca m-ai eliberat, paaaa!”

Ce fel de iubire e asta? Pai nu prea e!

Drept urmare, oamenii care vor sa iubeasca nu-si ridica niciodata ziduri in jurul lor si nu asteapta ca cineva sa le darame.

Nu, oamenii care vor sa iubeasca raman deschisi – chiar si cu riscul de a suferi – si se ghideaza dupa ideea ca pana la urma vor gasi ceea ce cauta.

Nu iese din prima sau din a doua incercare? Nicio problema!

Incercam pana iese! In definitiv ce avem de pierdut?

Un lucru este cert – in spatele zidurilor nu intra nici soarele si nici iubirea! Asa ca atunci cand ridici ziduri in jurul tau ar cam fi bine sa te astepti sa nu ai parte nici de soare si nici de iubire!



Cu ce am greșit?

Trădarea doare! Doare până la nivel celular! Atunci când suferi, simți că nimic nu este okay, simți că totul se strânge pe tine, simți că o iei razna.

De aici și până la auto-condamnare este doar un pas.

Cumva, printr-un mecanism care mi se pare bizar, încerci să cauți la tine eventuale greșeli. Știți cum se spune: atunci când se întâmplă nefăcuta, nu există un singur vinovat. Sigur ai greșit și tu cu ceva.

De acord! Până la un punct!

Numai că există cazuri în care cel care se întreabă: ‘cu ce am greșit?’ nu are neapărat o vină, ci este victima propriilor alegeri, victima propriului model relațional.

Poți să-l/o acuzi? Nu! Poți doar să-i spui că a iubit naiv. că a iubit cu pătura beției necunoașterii pe ochi.

Dimineață, când m-am trezit, am deschis televizorul pe MTV Dance și am nimerit peste o piesă care se pupă perfect cu ideea acestui text. Refrenul piesei sună așa: I can’t believe what I did for love (nu-mi vine să cred ce am putut să fac pentru iubire).

Și eu am zis la fel atunci când am suferit. Nu mi-a venit să cred ce tâmpenii am putut să fac, ce mizerii am putut să înghit. Însă, aveam o scuză – IUBEAM! În realitate, habar nu aveam ce e aia. În realitate, MĂ LĂSAM CĂLCAT ÎN PICIOARE!

Știu că unii mă acuză că sintetizez totul, însă mi se pare firesc să știm despre ce vorbim, să punem puțin lucrurile în ordine, atât în gândurile, cât și în emoțiile noastre. Altfel iese haos și ne transformăm în victime sigure ale unei iluzorii iubiri. De fapt, nu e iubire, ci abuz mascat!

‘Cu ce am greșit?’ Ieri am primit întrebarea asta de două ori. În fiecare caz, după îndelungi discuții, răspunsul a fost: pentru că nu ai văzut la timp.

Într-un caz era vorba despre abuz crâncen, despre tăiat aripi și izolare totală, plus control strict și gelozie – cu semne clare de la bun început; în doilea despre o lovitură neașteptată și cu semne care ar fi trebuit căutate în trecutul… lui.

Și în unul și în celălalt, femeile au dat tot! De la suport emoțional și financiar și până la sex. ‘Și tot nu a fost suficient!’, mi-au spus amândouă.

Păi da, nici nu avea cum!

Vedeți? Într-o relație nu e suficient doar ceea ce oferi tu! Trebuie să faci mereu verificarea realității, să te întrebi: okay, eu ofer totul, mă implic 100%, dar ce primesc?

Dacă vrei să ai o relație împlinită, trebuie să vezi tot timpul ce investește celălalt în relația voastră. Nu mai zâmbești? Stai la masă, cu calm și află de ce!

E posibil să-ți dai seama că ceea ce ai tu nu este iubire, ci o crâncenă lipsă de respect, de abuz dureros, de control. Am fost acolo!

Iubirea înseamnă implicare din ambele părți, investiție din ambele părți, înseamnă armonie și mai ales BUCURIE… la dublu!

Pentru asta însă, trebuie să cunoaștem temeinic construcția iubirii. Nu de alta, dar dacă mergem la drum cu capul înainte și 0 informație, ajungem cu sufletele franjuri, întrebându-ne la nesfârșit: eu cu ce am greșit?

Și, din păcate, eu îți voi spune de fiecare dată: nu ai știut să vezi!

Nu este un reproș, ci o invitație la învățare… din propria durere!


Încă mai am sentimente pentru el

‘Încă mai am sentimente pentru el’! Asta îmi spun toate femeile care s-au aflat în relații toxice și acum plutesc undeva între două lumi. Pe de-o parte, încă sunt agățate de fosta relație, emoțional bineînțeles; pe de altă parte – se află față în față cu noul, cu singurătatea, cu incertitudinea viitorului.
Dacă dai puțin povestea înapoi, vei observa imediat faptul că persoanele respective nu au fost niciodată respectate, ci au fost aburite/abuzate!

Da, fix așa cum ați auzit: au fost aburite/folosite/abuzate.
Haideți să nu ne mai dăm după cireș și să spunem adevărul: acolo unde există lacrimi și abuz… nu există iubire! Punct!

Dacă un individ ți-a închis toate ușile, te-a controlat non-stop, ți-a interzis să ieși cu prietenii/ele, ți-a blocat accesul la propria familie sau propriul copil, te-a făcut să renunți la job… practic te-a închis într-o colivie – trebuie să îți fie foarte clar faptul că omul ăla nu te-a iubit, ci te-a abuzat!

Privește-te în oglindă: cum te simți?

Dacă ai intrat într-o combinație cu un bărbat care deja se afla într-o altă combinație și ai sperat că va fi al tău și doar al tău, iartă-mă, dar ai fost naivă, iar consecințele sunt evidente: suferința!

Privește-te în oglindă: cum te simți?

Lista asta poate continua până mâine dimineață!

Dacă ai intrat într-o relație cu un bărbat care a încercat întotdeauna să-și impună punctul de vedere, dacă te-a făcut să te simți vinovată pentru orice… atunci ar fi bine să înțelegi faptul că bărbatul ăla nu te-a iubit, ci te-a transformat în sclava lui.

Privește-te în oglindă: cum te simți?

Acum, le-aș ruga pe doamnele care s-au aflat sau se afla în cele 3 situații prezentate mai sus să repete: încă mai am sentimente pentru el!

După care să spună așa, fix cum scriu eu acum: mi-e dor de momentele când mă controla, mi-e dor de momentele când mă certa și mă umilea, mi-e dor de momentele când m-a făcut să plec de acasă în furou, mi-e dor de jignirile repetate, de palme și pumni, tânjesc după amenințările cu moartea și cu bătaia!

Acum, după ce ați spus toate aceste lucruri, vă rog să vă puneți întrebarea: ce dracu’ e în neregulă cu tot ce am spus mai sus? Unde este iubirea în toată povestea asta?

Încercați exercițiul ăsta! Vă garantez că veți realiza rapid că ați iubit o idee, nu un om. Vă garantez că veți realiza că ați fost abuzate, devalorizate, neglijate, desconsiderate etc…

Asta vi se pare a fi iubire?

Iubirea înseamnă BINE! Înseamnă încredere! Înseamnă apreciere!

Un om care te iubește nu te închide în casă, ca într-o pușcarie; un om care te iubește nu te amenință cu moartea și nu te ia de păr; un om care te iubește nu te slugărește zi lumină… Asta nu este iubire!

Așa că terminați cu tâmpeniile, puneți-vă ordine în cap și suflet și mergeți mai departe!

Și încă ceva… învățați să iubiți, învățați să vă respectați!

Sunteți femei, nu copii, ce mama dracu’!